Cel mai mare bine…

„Cine ți-a făcut cel mai mare rău, vreodată?”

…. Aici, răspunsurile variază: „fostul meu soț/fosta mea soție, care m-a înșelat”, „tatăl meu/mama, care m-a părăsit”, „străinul care m-a umilit și m-a făcut să-mi fie teamă și de umbra mea”, „cel care mi-a oferit, pentru prima data, droguri…”

Exemplele pot continua la nesfârșit, pentru că durerea îmbracă atât de multe forme…

„Eu însumi…”

„Eu însămi…”

La fel, multe forme îmbracă și capacitatea fiecăruia dintre noi de a merge mai departe – avem în noi sămânța vieții, a speranței, gândul cel bun care ne ajută să vedem printre lacrimi, printre nori.

Singur(ă), de prea multe ori, cauți cărarea care să te ajute să te îndepărtezi de marginea unei prăpăstii lărgite în fața inimii tale, pregătite să-ți înghită cu totul visurile, speranțele…

Continuă să citești Cel mai mare bine…

Anunțuri

Fericirea mea

Ieri, în cabinet, am primit o întrebare care m-a făcut să simt o nevoie urgentă de a trage aer în piept:

Dar care-i fericirea ta?

Ce mă fericește pe mine? Răspunsul e simplu, rapid: familia mea. Dar nu e complet. Așa, ne-nuanțat, parcă nu cuprinde tot ce aș avea de spus. Așa că am pornit și eu la a realiza sarcina terapeutică pentru care cred că fiecare dintre noi, la un moment dat, ar fi util să își rezerve măcar zece minute.

Sunt fericită pentru că:

  • Respir – sunt îndrăgostită de viață! Sunt fericită că, în fiecare dimineață, îmi deschid ochii și mă bucur de un nou răsărit;
  • Gândesc – da, recunosc, uneori m-am gândit că poate mi-ar fi mai bine dacă nu aș mai vedea unele implicații ale lucrurilor cu care mă confrunt, ale reacțiilor altora, ale consecințelor unor alegeri. Dar, dacă trag linie, sigur e mai bine așa: sunt recunoscătoare că pot conștientiza, în sensul complet al cuvântului, viața! Și că pot anticipa evoluțiile – măcar o parte semnificativă dintre ele, care mă pot afecta pe mine sau pe cei apropiați mie. Sau pe cei mai îndepărtați…
  • Iubesc – nu oricine poate face asta! Sunt recunoscătoare pentru faptul că, atunci când mă gândesc la oamenii pe care îi iubesc, simt că mi se umple pieptul de fericire și nu mai am suficiente cuvinte, sau parcă sunt prea puțin sugestive, oricât de prețioase se vor, pentru a reda dragostea pe care o simt, pe care o am în viața mea;
  • Sunt iubită – și acceptată, luată ca atare, respectată! Cât de important este, pentru mine, mai ales în clipele de neliniște și nesiguranță, să simt sprijinul și afecțiunea necondiționată a familiei și prietenilor mei! Că e vorba de un cuvânt bun, de o atingere, de un zâmbet, de o critică din care se vede cât de mult le pasă…
  • Vreau! – E mare lucru să poți, dar și să vrei să faci lucruri, să cunoști oameni, să legi relații, să îți faci planuri… Imaginează-te în ipostaza celui care nu mai vrea nimic… sau cel puțin așa îi pare, că nu și mai dorește nimic…
  • Fac și ceea ce îmi place – cred că e mare lucru să faci și ceea ce îți place, nu numai ceea ce societatea face să trebuiască; și mă face foarte fericită și faptul că am o profesie în care mă regăsesc. Aș vrea să spun că eu am ales psihologia; dar, de fapt, cred că ne-am ales reciproc… 🙂
  • Am idei noi – La finalul unei zile, pe lângă sumarul lucrurilor pe care le-am făcut, am început să mă gândesc și la ideile noi pe care le-am avut în ziua respectivă; chiar încerc să îmi rezerv timpul de a le nota – s-a dovedit taaaaaaare util acest obicei;
  • Mă dezvolt – iar aici mă refer, în primul rând, la cunoașterea de sine. Nu mi-e comod, uneori, să admit că sunt lucruri pe care e preferabil să le schimb în ceea ce privește felul meu de a fi, să nu încetez niciodată să fac reglajele fine care mi-ar putea spori mulțumirea. E important, mereu, să îmi amintesc mie însămi că mi-am propus să nu renunț niciodată să merg pe drumul ăsta, către mine!
  • Mai pot să mă joc – că e vorba de jocul inițiat de copiii mei, de tatonările continue cu partenerul meu, de micile momente ludice ale fiecărei zile, încă mai pot să îmi dau voie să mă joc! Îmi spunea cineva, acum mulți ani ani, că cel mai mare pericol pentru un om e să ajungă într-o stare în care nu își mai dă voie să se joace și nu își mai dă voie să se bucure, ca un copil, de lucrurile simple din viață. Am ajuns să fiu de aceeași părere: în noi este și va rămâne mereu copilul interior, care își cere drepturile… Încerc să nu mă iau prea în serios și să îmi dau voie, din când în când, să mă joc; la propriu!
  • Eu și toți ai mei suntem sănătoși – consider o mare binecuvântare sănătatea. Poate părea un clișeu, dar și eu cred că, dacă ești sănătos, oricărei probleme ai avea, oricărei provocări ar trebui să îi faci față îi vei găsi o soluție!

Și mai sunt fericită pentru că lista asta o pot continua! Sunt fericită pentru fiecare moment al vieții mele, fie el vesel sau trist. Sunt fericită pentru că simt și gândesc, pentru că trăiesc! Și trăiesc alături de oameni care mă iubesc și mă respectă!

Încercați să vă scrieți propria listă a fericirii! A fericirii pe care o aveți, dar și a fericirii pe care vreți să o obțineți. Luați ca reper ceea ce e important pentru voi, valorile voastre, nevoile…

De la treizeci, pentru douăzeci…

Am trecut și de treizeci de ani…Am trecut de câțiva ani, e drept… 😉 Acum vreo zece, când mă uitam la femeile trecute de treizeci de ani, îmi părea că va mai dura o veșnicie până voi ajunge și eu acolo. Îmi dau seama acum că, deși mi se părea că sunt atât de evidente în comportamentele lor, previzibile în alegeri și atât de plicticoase în preocupări, nu știam nimic!!!

Continuă să citești De la treizeci, pentru douăzeci…

Căutându-mă printre cuvinte

Mă declar vinovată! Vinovată că las totul să mă sensibilizeze. Ar trebui să fiu, vorba cântecului – bad, bold, wiser, tough, hard, stronger, calm – dar nimic nu mă poate face insensibilă.

Mereu emoționată de orice vorbă sau poveste, mereu empatică, am ajuns să mă bucur alături de celelalte și pentru ceilalți mai mult decât pentru mine însămi sau de împlinirile mele. M-am pierdut în gândurile celorlalți și acum îmi este greu să mă regăsesc. Umblu prin mine ca printr-o bibliotecă încercând să aflu ce mă definește, ce îmi place sau îmi displace, cine sunt eu, dar, mai ales, de ce plâng?

Continuă să citești Căutându-mă printre cuvinte

Fiindcă de azi nu mai sunt a ta

Am rătăcit așteptându-te, am sperat că mai poți simți zbuciumul din sufletul meu, că mai poți auzi glasul care te strigă în șoaptă, ochii înlăcrimați de dor! Te-am dorit să îmi alini, cu mângâierile tale, setea de tine…

Însă tu ești mult prea departe!

Te simt cum râzi, cum vibrezi, cum trăiești! Fără mine…

Mă întreb dacă am rămas măcar o amintire, dacă uneori îți mai dorești să-mi simți mirosul, dacă mai există măcar un gând, rătăcit în tine, la ce am fost noi doi…

Continuă să citești Fiindcă de azi nu mai sunt a ta

De viaţă (1)

Când lucruri rele ni se întamplă, parcă din inerţie ne concentrăm asupra altor lucruri rele ce ar putea să urmeze. Că, deh, de mici „ştim” că o belea nu vine niciodată singură!

Nu e  tocmai o idee bună să pretinzi, când eşti în mijlocul unei furtuni, că e soare! Dar e o idee stralucită să te concentrezi asupra a ceea ce ai putea face efectiv pentru a ieşi din situaţia dificilă în care te găseşti! image

Ascultă-ți inima

„Nu se gândește cu inima!”, „Așa trebuie să faci, că așa face toată lumea!”, „Trebuie să fim și noi în randul lumii!”, „Ce e aia pasiune?!?! Nu ține de foame!”, „Ce se face atâta caz pentru niște nimicuri?”, „Nu e bine să se supere cineva pe tine!”, „Lasă de la tine și de data asta, că nu mori!”, „Ce știi tu?!?”, „De ce să te grăbești?”, „De ce nu te miști mai repede?”, „Ce-o să spună lumea?!?”….

Pe scurt:

„Și-așa-i rău, și-așa nu-i bine, niciodată e ca tine!”

Continuă să citești Ascultă-ți inima

Puterea unei femei

De copilă, pusă în fața lumii celei mari, mi-am dorit să fiu o femeie puternică, independentă. Dezamăgirile, care nici pe mine nu m-au ocolit, m-au făcut să îmi doresc să pot muta munţii din loc, singură.

Mi-am impus să nu mai simt, ca să nu mai sufăr…

Și, cumva, chiar am reușit! Am reuşit să „intru” în costumul unui robot: programat, calculat, rece şi gol… Un trup cu viaţă, dar care a uitat să trăiască.

Şi abia când din oglindă nu mă mai căuta niciun zâmbet, abia atunci am realizat că mi-a lipsit răspunsul la prima întrebare pe care mi-aș fi dorit să o înțeleg cândva:

Cum este, de fapt, o femeie PUTERNICĂ?

Continuă să citești Puterea unei femei

De ce nu aș fi (și un pic) egoistă?

De ce ar trebui mereu să mă judec dacă mă gândesc mai întâi la mine și abia apoi la un altul? De ce ar trebui ca, în mod „politicos”, să îmi amân mereu dorințele pentru a da voie ușii să se închidă în fața mea? De ce să-mi fie frică să râd înainte ca un altul să râdă, de teama plânsului despre care de prea mult timp mi s-a spus că pândește de după colț?

De ce ar trebui să ne mulțumim doar cu bucuria altuia, și pe a noastră să o trăim mai rar, mai puțin, mai pe ascuns?!?

Continuă să citești De ce nu aș fi (și un pic) egoistă?