“Alături de tine am învățat ce e minciuna, ce gust are frica, am atins pielea aspră a trădării…”

Ciudate și întortocheate sunt, de multe ori, căile vieții, când pașii îți sunt purtați pe cărări bătătorite deja, când ai sentimentul că toți suntem înregimentați, că orice abatere de la drum te va arunca într-un hău din care ori nu mai ieși, ori rănile îți sunt atât de profunde încât te întrebi care a fost intenția lui Dumnezeu cu tine, de ce te-a scos de acolo, când poate mai simplu ar fi fost să nu mai simți nimic…

Nu, nu sunt gânduri sumbre! Nu sunt stări negative! E doar o întrebare pe care mi-am pus-o și îndrăznesc să spun că am găsit un răspuns. Răspunsul MEU, doar al meu și numai al meu! Răspunsul meu “ egoist”!

Lupta mea cu viața, cu toate încercările, cu toate capcanele și nadele, a fost inegală – eu am pornit cu un mare dezavantaj: eram prea tânără, prea naivă, credeam încă în povești cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, în finaluri fericite cu strângeri în brațe și sărutări.

Dar, vai, ce trist, ce dureros, cât de înspăimântător este când vezi că Făt-Frumos este zmeul deghizat, că Ileana Cosânzeana a devenit cea mai crudă zgripțuroaică! Și că împreună au pândit prada: sufletul tău, inima ta…

Cum să faci atunci, ce să faci, încotro să o mai apuci, unde să te ascunzi, să scapi, să îți ștergi obrajii de lacrimi și inima de suferință? Sentimentul fricii și al neputinței este atât de acut încât și o gaură de șoarece ți s-ar părea prea mare să te ascunzi…

Da, m-a încercat viața cu așa stări, mă năucea și tot ce făceam eu să ies din “corzi” parcă mai tare mă afunda, nu puteam să ies, să scap, să fug…

De atâtea ori m-am simțit neputincioasă, încolțită, fără puterea de a mă apăra… Țipam, răcneam din toți rărunchii, mă zbăteam, ripostam, dar nimeni nu auzea, nimeni nu vedea, nimeni nu mă ajuta!

De ce?!

Pentru că, de fapt, eu nu articulam niciun sunet! Totul se petrecea în sufletul și în mintea mea… Toată lupta mea, toată trânta mea cu viața nu răzbătea dincolo de baierele pieptului meu și marginile tâmplelor mele… Și-atunci, îngenuncheată în fața vieții și a sorții, vlăguită, tristă și fără speranță… ei bine, atunci, Dumnezeu îmi întindea mâna, mă ridica și nu mă lăsa să întorc capul!

Și nu, nu l-am întors, dar n-am uitat, nu pot uita! Nu poți șterge, nu poți lipi o cană spartă și s-o faci să arate ca nouă! Dar, chiar și așa, lipită, când ți-e sete de tine, poți bea din ea apa limpede a liniștii, a revenirii la sine…

Lecțiile amare de viață ne întăresc sau ne pot dărâma complet… Ține doar de noi, de puterea și de resursele noastre interioare dacă privim totul ca pe niște praguri care ne ajută, de fapt, să evoluăm, sau ca pe niște catastrofe care ne vor marca pentru totdeauna și ne vor consuma!

Da, am fost acolo, am trăit durerea dezamăgirii și a umilinței! Și, deși aveam toate motivele din lume să îmi iau revanșa asupra celor care m-au rănit, n-am făcut-o, n-am putut, nu pot!!! Deși uneori aș fi vrut, deși m-am întrebat de multe ori de ce… De ce ajut oamenii care m-au rănit? De ce mai vorbesc oamenilor care m-au jignit? De ce iert oamenii care mă mint? De ce? De ce? De ce?

Am și aflat, până la urmă, de ce… Întâmplător, poate, într-un autocar plin de oameni care își căutau, ca și mine, liniștea în locurile sfinte… Dar ei își căutau și sănătatea, și să-și oblojească singurătatea, și să-și obțină iertarea….

MI-am dat seama, ascultându-le povestea, că sunt norocoasă! Sunt norocoasă că am o familie minunată, o copilă extraordinară! I-am mulțumit Celui de Sus, pentru că m-am simțit și mă simt binecuvântată. Am mulțumit Lui că nu m-a pierdut în toți anii mei grei, că m-a întărit și mi-a dat puterea de a merge mai departe!

„Doruleț”