„Nu se gândește cu inima!”, „Așa trebuie să faci, că așa face toată lumea!”, „Trebuie să fim și noi în randul lumii!”, „Ce e aia pasiune?!?! Nu ține de foame!”, „Ce se face atâta caz pentru niște nimicuri?”, „Nu e bine să se supere cineva pe tine!”, „Lasă de la tine și de data asta, că nu mori!”, „Ce știi tu?!?”, „De ce să te grăbești?”, „De ce nu te miști mai repede?”, „Ce-o să spună lumea?!?”….

Pe scurt:

„Și-așa-i rău, și-așa nu-i bine, niciodată e ca tine!”

Am făcut, ca tot omul, multe greșeli! Foarte probabil voi mai face! Dar niciuna dintre erorile mele nu e mai mare decât aceea că, de prea multe ori, am ținut cont mai mult de ce au zis alții, sau de ce am crezut că își doresc ei, iar ceea ce inima mea îmi spunea să fac am lăsat deoparte…

De prea multe ori mi-am lăsat visele hrănite cu semințele de speranță sădite de alții, m-am mulțumit cu firimiturile de stele aruncate de ei și am lăsat seceta veșnicei amânări să ofilească dorințele mele.

Poate că așa a fost să fie: prima treime a vieții să o traiești prin alții, ca abia apoi să poți (dacă ai noroc) să începi să fii cu adevărat stăpân în grădina existenței tale.

Așa că… gata! Prefer ca până la sfârșitul vieții să am regrete pentru că am facut ceea ce inima mi-a dictat, dacât să regret că am facut doar ce mi-au dictat alții!