Citeam recent, si imi pare rau ca nu imi amintesc exact sursa, cum ca māsura dezvoltārii unei societāti e evidentiata de modul in care sunt tratati detinutii – ceea ce am auzit de atatea ori in media ultimei perioade :)) – , dar si de felul in care sunt ingrijite persoanele cu dizabilitati. As modifica un pic ultima parte a enuntului astuia, spunand ca modul in care sunt ingrijiti atat cei cu diverse dizabilitati, dar si atentia acordata copiilor si batranilor reprezinta un indicator inca si mai bun…
Poate ma insel, si nu e neaparat un fenomen generalizat, dar impresia pe care o am este ca tindem sa lasam copiii si batranii sa creasca, respectiv sa supravietuiasca asa cum pot, pe langa noi, adultii „in putere”, cei mereu ocupati… Iar pe cei cu handicap… de cele mai multe ori am vrea nici sa nu-i vedem, sa nu le stim problemele, sa nu…
Se poate si altfel! Mult altfel! Exista tari in care nivelul educatiei populatiei generale, dar si solidaritatea sociala in baza careia, intr-adevar, se aplica principiul „it takes a village to raise a child” duc, in timp, la diminuarea criminalitatii pana la a fi necesara inchiderea inchisorilor. Exista societati in care poti avea impresia ca cei care au nevoie de asistenta (fie ei copii, batrani sau oameni cu care soarta nu a fost la fel de darnica si, spre exemplu, au diverse dizabilitati) constituie centrul atentiei tuturor… E doar o impresie, pentru ca echilibrul exista, nu e o discriminare pozitiva, ci sunt asigurate cu adevarat sanse egale pentru toti, conform nevoilor lor de dezvoltare si trai demn.
Asa ca te provoc sa te gandesti la tine, la ceea ce faci zilnic, si sa iti raspunzi la cateva intrebari destul de simple:
Cum te comporti cu copiii si batranii tai?
Cate ore pe zi copilul tau se bucura de atentia ta intreaga?
Cata rabdare acorzi batranului care nu reuseste sa se descurce in activitati banale ale zilelor astora (cum ar fi sa foloseasca internetul pentru diverse treburi administrative)?
Cum privesti – daca privesti – strainul sau, poate, chiar pe apropiatul tau cu un handicap evident? Ai cautat vreodata sa ii fii de ajutor, fie si macar cu o vorba calda?
Cum ar fi sa iti poti raspunde ca al tau copil te are aproape – si cu mintea, nu doar fizic – si ca esti al lui, macar o ora pe zi, 100%?! Cum ar fi daca ai simti ca intorci batranului tau cel putin la fel de multa dragoste cat a stiut el sa iti ofere tie? Sau ca tu stii mai bine decat a stiut el candva si ca ii arati respect, ca il ajuti sa isi traiasca batranetea cel putin cu demnitate, daca nu si cu serenitate? Cat de frumos ar fi sa iti poti spune ca privirea ta indreptata spre cineva care are un handicap vizibil e plina de bunavointa, nu de frica sau dezgust?
E doar un gand…