Mă declar vinovată! Vinovată că las totul să mă sensibilizeze. Ar trebui să fiu, vorba cântecului – bad, bold, wiser, tough, hard, stronger, calm – dar nimic nu mă poate face insensibilă.

Mereu emoționată de orice vorbă sau poveste, mereu empatică, am ajuns să mă bucur alături de celelalte și pentru ceilalți mai mult decât pentru mine însămi sau de împlinirile mele. M-am pierdut în gândurile celorlalți și acum îmi este greu să mă regăsesc. Umblu prin mine ca printr-o bibliotecă încercând să aflu ce mă definește, ce îmi place sau îmi displace, cine sunt eu, dar, mai ales, de ce plâng?

De ce plâng când alții sunt fericiți – fără să fiu invidioasă, de ce plâng când alții suferă – fără să simt durerea lor? Nici chiar singurătatea nu m-a făcut vreodată să mă gândesc la mine. Mă pregăteam permanent pentru posibilii nou-veniți din viața mea aspirând la o perfecțiune nu doar imposibil de atins, dar și inexistentă.

Aș putea foarte ușor fi acuzată de măcel, pentru că am ucis toate visurile mele; și nu pentru că realizam că nu îmi sunt caracteristice, ci pentru că am investit toate resursele în visurile altora. Poate că plâng în același timp din două motive: din bucurie pentru pentru că alții că au reușit și de ciudă că eu nu m-am păstrat pentru mine.

Din păcate, am încetat să mai visez și acum îmi este ușor doar un singur lucru –  să plâng. Să plâng pentru omul frumos care sunt, dar pentru care nu mi-am găsit încă ochelarii. Păstrez totuși în minte gândurile frumoase ale celorlalți despre mine și mă tratez cu ele pentru a mă opri din plâns.

Așternând pe hârtie trăirile mele le-am dat, încă o dată, viață, dar cred, că pentru prima oară, le-am înțeles…

„Alexandra”