Așa vin, precum valurile mării spre țărm, sentimentele noastre, transformate în cuvinte…
Am lăsat totul să mă schimbe. Orice persoană, ori întâmplare, orice vorbă. Un lucru însă l-am făcut sincer și pe dos decât mi s-a spus: am iubit mereu ca în ultima oră din viață, respingând vocea rațiunii.
Am iubit oamenii, le-am dăruit tot ce am avut mai bun și am susținut că nu am nevoie de nimic în schimb. Mi-am dat seama prea târziu cât de mult greșeam. Dacă nu ceream nimic, atunci de ce mă mai supăram când chiar nu primeam ceva?
De câte ori, în relațiile noastre (de fapt mai degrabă la finalul lor), nu am auzit cuvintele astea?! Eu – de multe ori! De prea multe ori!
Cum adică – o pauză?!?
Mi-e dor de copilul din mine care nu se temea să spună o prostie chiar dacă râdeau toți de el, care răspundea cu cea mai pură sinceritate oricărei întrebări, de parcă normele sociale nu existau, care se bucura de clipa prezentă fără grija zilei de mâine. Mi-e dor de momentele în care nimic nu mă speria și în care priveam totul prin lentilele roz ale iubirii cu care eram înconjurată.
…o expresie care a fost folosită în multe contexte, de la filozofie și doctrine spirituale, la parapsihologie. A apărut prima dată în 1863, în “The Geological Evidence of the Antiquity of Man”, scrisă de Sir Charles Lyell (1797–1875), facându-se referință la evoluția dezvoltării minții umane și animale de-a lungul istoriei.
Astăzi, sub diverse forme, este promovată pe toate rețelele de socializare, în media, la ateliere de dezvoltare personală și pe post-it-uri lipite pe desktopul corporatiștilor (inclusiv pe al meu).
“Mind over matter” este însă mai mult decât un motto la modă, este o realitate pe care eu am descoperit-o
… aceste rânduri, introducerea parcă nu se vrea așternută pe hârtie, gandurile mele zburdă spre subiect, spre cuprins direct. Citind jurnalul negru al vieții mele din ultimii ani, am realizat cât de tulburată, cât de frământată eram,
Respir cu greu la auzul vorbelor lui.
Mă doare prea tare, dar nu o să-i spun.
Mă declar vinovată! Vinovată că las totul să mă sensibilizeze. Ar trebui să fiu, vorba cântecului – bad, bold, wiser, tough, hard, stronger, calm – dar nimic nu mă poate face insensibilă.
Mereu emoționată de orice vorbă sau poveste, mereu empatică, am ajuns să mă bucur alături de celelalte și pentru ceilalți mai mult decât pentru mine însămi sau de împlinirile mele. M-am pierdut în gândurile celorlalți și acum îmi este greu să mă regăsesc. Umblu prin mine ca printr-o bibliotecă încercând să aflu ce mă definește, ce îmi place sau îmi displace, cine sunt eu, dar, mai ales, de ce plâng?
Iubindu-te pe tine,
Mi-am pierdut inima
În mâna și privirea ta.
Apoi, am gasit-o la
Biroul de obiecte pierdute.
“Alături de tine am învățat ce e minciuna, ce gust are frica, am atins pielea aspră a trădării…”
În fiecare zi ne căutam pe noi înșine în vorbele altora, în ochii, în zâmbetele și grimasele lor… Și nu ne găsim!
proză scurtă și căței
about life and much more
Know your limitations then defy them...
"Pentru un român care știe citi cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Caragiale
Cabal in Kabul
I love bitterballen so much... I married a Dutchman.
diplomația sentimentelor 