Am lăsat totul să mă schimbe. Orice persoană, ori întâmplare, orice vorbă. Un lucru însă l-am făcut sincer și pe dos decât mi s-a spus: am iubit mereu ca în ultima oră din viață, respingând vocea rațiunii.

Am iubit oamenii, le-am dăruit tot ce am avut mai bun și am susținut că nu am nevoie de nimic în schimb. Mi-am dat seama prea târziu cât de mult greșeam. Dacă nu ceream nimic, atunci de ce mă mai supăram când chiar nu primeam ceva?

De ce mai plângeam când lumea trecea pe lângă mine fără să mă vadă sau fără să mă iubească, doar nu așteptam nimic, nu?

Tăcerea în care am zăcut m-a cufundat mai adânc, iar abisul m-a înghițit ca și cum nu aș fi existat. Degeaba strig acum după iubire, după recunoaștere sau după plăceri, când singură mi-am terminat rezervele și nu am lăsat pe nimeni să facă plinul. M-am pedepsit la înot fără odihnă prin oceanul nepăsării și acum vreau să îmi retrag sentința; așa că o să strig cu toată forța și o să-mi revendic împlinirea pe care le-am dăruit-o altora fără încetare!

Eu de ce nu aș avea dreptul să fiu egoistă?

„Alexandra”