… aceste rânduri, introducerea parcă nu se vrea așternută pe hârtie, gandurile mele zburdă spre subiect, spre cuprins direct. Citind jurnalul negru al vieții mele din ultimii ani, am realizat cât de tulburată, cât de frământată eram, moara gândurilor tot măcina, și măcina, și măcina tot ce îi era dat. Aș fi vrut ca, în câteva rânduri, expresii, să cuprind totul, parcă de teama de a nu scăpa nimic, de a nu uita ceva…

Coerența gândurilor parcă se pierduse în negură, totul era reflectat în starea mea, de agitație, de supărare, de frământare.

Mi-e atât de dor de vremurile în care tresălta în mine dorința de a scrie și totul lua formă chiar din start, relatarea se năștea curată, clară, definitivată și precisă! Știam, da, atunci, știam să scriu atât de frumos și de expresiv, rândurile curgeau atât de lin, ideile, amintirile se derulau cu atâta ușurință, prindeau contur încă de la început.

Va mai veni, oare, se va mai întoarce la mine acea stare de liniște interioară care să-mi ghideze viața?

Și dacă nu, unde să o caut, să plec eu după ea? Unde?!?

Am atâta nevoie de acea stare, am atâta nevoie de echilibru și de speranță…

Mi-e dor de acea femeie care știa să râdă, știa să găsească bucurie și chiar fericire în jurul ei! Mi-e dor de ea, cea care simțea că tot ce i se întâmpla nu făcea altceva decât să o călească, să o înțelepțească, să o maturizeze așa, picătură cu picătură.

Mi-e atât de dor să râd cu acea poftă cu care o făceam în trecut, mi-e dor să simt bucurie și împlinire, mi-e dor să-mi fie dor, mi-e dor să deschid ochii dimineața și să văd în jurul meu liniște, speranță, să am sentimentul că ziua va fi frumoasă, că fiecare clipă a ei îmi va aduce acea stare de bine care ar trebui să fie prezentă în fiecare om din jurul meu, în fiecare dintre noi.

„Doruleț”