Am lăsat totul să mă schimbe. Orice persoană, ori întâmplare, orice vorbă. Un lucru însă l-am făcut sincer și pe dos decât mi s-a spus: am iubit mereu ca în ultima oră din viață, respingând vocea rațiunii.
Am iubit oamenii, le-am dăruit tot ce am avut mai bun și am susținut că nu am nevoie de nimic în schimb. Mi-am dat seama prea târziu cât de mult greșeam. Dacă nu ceream nimic, atunci de ce mă mai supăram când chiar nu primeam ceva?