Ai vrea să nu trebuiască nicicând să rămâi singur cu gândurile tale. Parcă te vezi, din nou, forțat să te strecori în cel mai întunecat colț al camerei tale, ghemuit, cu mâinile – scut de apărare deasupra capului, în lupta cu demonii care-ți bântuie mintea…
Nici nu mai știi când a început… Nu mai știi de ce… Știi doar că, de o eternitate, gândurile tale sunt primii tăi dușmani – și cei mai aprigi! În tăcerea asurzitoare a singurătății te simți aruncat în mijlocul haitei de lupi care-ți freamătă în minte. Acele fiare nemiloase care, seară de seară, te înșfacă și te devorează, pentru ca în noaptea următoare să o ia de la capăt… O continuă tortură demnă de un Atlas nesăbuit… care însă nu mai știe care i-a fost, cândva, vina…
Iar ziua… oh, ziua ești prizonierul privirilor nemiloase ale celorlalți, ostatic al criticii subînțelese a vorbelor lor, te simți când tolerat și compătimit pentru o boală misterioasă de care toată lumea se ferește, când judecat și țintuit de gesturile acuzatoare ascunse în oricare strângere de mână…
Gândurile… analizăm, comparăm, sintetizăm faptele de zi cu zi, facem judecăți de valoare, construim raționamente. Dar ce ne facem cînd acele raționamente nu (mai) sunt logice? Ce ne facem când, fără să vrem, devenim cel mai mare dușman al nostru, prin propriile gânduri?
diplomația sentimentelor 