Puterea unei femei

Publicat de de diplomatiasentimentelor

De copilă, pusă în fața lumii celei mari, mi-am dorit să fiu o femeie puternică, independentă. Dezamăgirile, care nici pe mine nu m-au ocolit, m-au făcut să îmi doresc să pot muta munţii din loc, singură.

Mi-am impus să nu mai simt, ca să nu mai sufăr…

Și, cumva, chiar am reușit! Am reuşit să „intru” în costumul unui robot: programat, calculat, rece şi gol… Un trup cu viaţă, dar care a uitat să trăiască.

Şi abia când din oglindă nu mă mai căuta niciun zâmbet, abia atunci am realizat că mi-a lipsit răspunsul la prima întrebare pe care mi-aș fi dorit să o înțeleg cândva:

Cum este, de fapt, o femeie PUTERNICĂ?

Continuă să citești Puterea unei femei

Când nu vorbim

Publicat de de diplomatiasentimentelor

Când nu vorbim ar trebui să gândim… așa se spune, cel puțin. Ar fi preferabil, pentru că nu se întâmpla nicio tragedie nici dacă nu ne gândim neaparat la ceva, ci doar ne lăsăm pradă senzațiilor… Iar apoi să ne reîntâlnim cu gândurile noastre mai liniștiți, încântați, poate, de intensitatea trăirilor avute, re-aduși cu picioarele pe pământ tocmai de realitatea emoțiilor pe care începem să le conștientizăm.

Continuă să citești Când nu vorbim

De ce nu aș fi (și un pic) egoistă?

Publicat de de diplomatiasentimentelor

De ce ar trebui mereu să mă judec dacă mă gândesc mai întâi la mine și abia apoi la un altul? De ce ar trebui ca, în mod „politicos”, să îmi amân mereu dorințele pentru a da voie ușii să se închidă în fața mea? De ce să-mi fie frică să râd înainte ca un altul să râdă, de teama plânsului despre care de prea mult timp mi s-a spus că pândește de după colț?

De ce ar trebui să ne mulțumim doar cu bucuria altuia, și pe a noastră să o trăim mai rar, mai puțin, mai pe ascuns?!?

Continuă să citești De ce nu aș fi (și un pic) egoistă?

Nu mă mai caut în ieri! Mă creez azi, pentru mâine!

Publicat de de diplomatiasentimentelor

ornamental-cherry-415983_1280

M-am căutat! M-am căutat în cărți, în amintirile din copilărie, în iubirea alor mei, în povestirile prietenilor, în bârfele ne-prietenilor, în lucrurile cele mari și în cele mici, în singurătate și în vuietul mulțimii. Am găsit bucățele din mine, le-am recunoscut pe toate, dar parcă ceva tot lipsea…

Am alergat înapoi în mine, să mai scotocesc după vreun cercel rătăcit, după decența pierdută pe sub vreo mobilă… Am șters praful de pe gânduri, am râs de naivitatea jurnalelor de odinioară, m-am rușinat de înverșunarea mizelor mici! Dar parcă ceva tot lipsea…

Am ales să mă abandonez căutarilor mele. M-am căutat până când și căutarea a obosit și a renunțat să mai iasă din casă! Mi-a zis să ies la plimbare, că a venit primăvara și pe strada noastră… Și m-am oprit, cumva cu uimire: nu mai caut!

Am luat la mână toate piesele de mine pe care le-am găsit și încerc să le dau o nouă formă, un sens in plus! Am învățat să îmi fac, din gânduri, chiar și mici piese de schimb! Mi-am construit chiar și un nou aparat de bucurat primăvara!

Nu mă mai caut! Nu vreau ca viața mea să rămână doar o căutare!

Acum MĂ CREEZ!