Când nu vorbim

Când nu vorbim ar trebui să gândim… așa se spune, cel puțin. Ar fi preferabil, pentru că nu se întâmpla nicio tragedie nici dacă nu ne gândim neaparat la ceva, ci doar ne lăsăm pradă senzațiilor… Iar apoi să ne reîntâlnim cu gândurile noastre mai liniștiți, încântați, poate, de intensitatea trăirilor avute, re-aduși cu picioarele pe pământ tocmai de realitatea emoțiilor pe care începem să le conștientizăm.

Să nu vorbim cu noi înșine nu se poate… Dar ce păcat că este posibil să nu vorbim cu părți din noi întrupate în cei apropiați, când permitem ca prin ne-vorbă să ni-i îndepărtăm, să îi inverșunăm, să le dăm voie gândurilor lor să bea din paharul amar al neîncrederii lor și al resentimentului nostru!

Ce bine ar fi dacă, așa cum nu se poate să nu vorbim cu noi înșine, să nu putem să nu vorbim cu cei atât de dragi nouă!

Sau măcar, când nu vorbim, să ne lasam gândurile să rătăcească și să ne așezăm la masă cu emoțiile, să ne „gândim” cu inima la cine ne e mai drag, să dăm afară orgoliul din casa sufletului și să rupem de pe pereți portretele stimei exagerate de sine pe care ni le-am atârnat chiar și în dreptul ferestrelor.

Poate apoi, când gandurile ni se vor întoarce mai relaxate din plimbare, vom putea gândi mai senin despre cum să vorbim, în mod autentic, fără rețineri și măști, cu cine ne e mai drag…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s