Mi-e dor de copilul din mine care nu se temea să spună o prostie chiar dacă râdeau toți de el, care răspundea cu cea mai pură sinceritate oricărei întrebări, de parcă normele sociale nu existau, care se bucura de clipa prezentă fără grija zilei de mâine. Mi-e dor de momentele în care nimic nu mă speria și în care priveam totul prin lentilele roz ale iubirii cu care eram înconjurată.

Iubirea există și acum, numai că ochii mei s-au deschis și acum privesc pe deasupra lentilelor cu scepticism și frică.

Îmi este dor de inocența copilăriei și îmi doresc să o retrăiesc chiar și pentru o zi.

Încerc că nu mă mai gândesc la ce cred și spun ceilalți despre mine.

Mă lupt în fiecare zi să fiu așa cum mi-ar plăcea să fiu și nu cum este scris în vreun cod al bunelor maniere. Sfârșesc prea multe zile frământându-mă și căutând răspunsuri despre ce anume m-a împiedicat să mă exprim liber. Ajung prea des la concluzia că eu sunt de vină, pentru că nu îmi permit să greșesc. Am fugit de eșec ca dracul de tămâie, dar simt ceas de ceas cum îmi suflă în ceafă cele mai adânci temeri. Am plecat de mult capul ca să simt cât mai puțin, în loc să mă întorc și să dau piept cu ele.

Mă simt ca un vulcan care nu poate erupe de frica prejudecăților și mă îmbăt cu apă rece ca să-mi măresc speranța de viață.

Aștept să mă sărute prințul și să încep să trăiesc basmul copilăresc și inocent la care aspir neîncetat…

„Alexandra”