– Cum aşa ?

– Încet, natural … de parcă ar fi fost ceva firesc.

– Când ?

– Nici eu nu ştiu când. Nu ai sunat înainte , să-ţi anunţi  venirea şi nici nu ai bătut la uşă … ai intrat pur şi simplu… în gândul meu. M-am speriat, am închis ochii crezând că eşti doar o nălucă, o proiecţie a imaginaţiei mele,  ce imediat avea să dispară.

Însă, când i-am deschis am constatat că mă înşelasem: nu erai în gândul  meu, erai în sufletul meu …  atingerea ta, mirosul tău îmi  erau deja impregnate în piele, pe hainele mele.

M-am bucurat enorm şi, în mod ironic, surprinzător,  m-am panicat… m-am panicat că vei dispărea, că o secundă de luciditate va dizolva toată fericirea mea.

– Am băut mult, amândoi! … Vorbeşte alcoolul!

– Greşeşti … de ce ţi-e teamă? Eu vorbesc, alcoolul e doar pretextul…

– „Ufff” … Mi-e teamă: mi-e teamă de  „secunda de luciditate“ ! … Strânge-mă in braţe, e aşa bine !!!