Copilul interior și imaginea de sine

În alergarea după satisfacerea nevoilor noastre sociale, ajungem deseori, să uităm că viața are și laturile sale relaxante, că nu totul se reduce la bani, statut, că nu toate acțiunile noastre trebuie să aibă un scop practic bine determinat.

În continuu parcă dorim mai mult, mai repede, mai sus… Ne lăsăm prinși în rat-race-ul aspirațiilor citadine, ajungem să ”ne distrăm doar cu ocazia paharului de ceva de la finalul unei zile încărcate. Am uitat că programul de lucru are o limită, pierdem din vedere nevoile celor dragi nouă, dar și pe ale noastre înșine, devenim absenți în relația cu cei care ne iubesc cel mai mult.

”Mai mult, mai bine, mai repede, mai…”

Parcă l-am luat la palme pe copilul de odinioară,

Continuă să citești Copilul interior și imaginea de sine

Iubita mea Zână Ruginie…

„E toamnă. Prin fereastră, admir arzânda paletă de pe colina din față. Copacii au flăcări în frunze. Aurul se-mpurpurează, purpura se aurește, alături de un carnaval al nuanțelor de verde. Toate par să slujească una și aceeași ființă, zburlită și ordonată, stufoasă și sprintenă, scânteietoare: Zâna Ruginie.

De multă vreme încearcă privirea mea să străpungă secretul Zânei Ruginii. Din pădurea asupra căreia întârzie, mângâind-o, o vede cum răsare, râde, dispare, reapare, prefăcut somnolentă și triumfal goală. E ea, când înfoiere de fuste învârtejind simțurile, când finețe de țesături încețoșând spiritul. Zâna Ruginie există: se cuvine s-o adori iute. Sărbătoare petnru piele și suflet, simfonie în pragul orgiei, dezlănțuită veselie a gingășiilor, această suavă jubilare a tonurilor are ceva tulburător. Căci, curând, copacii vor fi negri, vor fi albi. Și eu mă voi gândi atunci la Zâna Ruginie, frumoasa mea învăluită. În capul meu, voi fi un mare pictor melancolic, plângându-și modelele inaccesibile.

Se zice: toamna, amurgul vieții. Dar dacă amurgul meu ar fi de ruginiul ăsta multiplu și seducător, cu zână de vis și păgână feerie, nu aș avea nimic de regretat, nici solstițiile mele, nici primăverile, nici verile mele. N-ar fi nimic. Iarna sunt ceilalți. E ceea ce-mi voi spune într-o zi când îmi va fi frig de mine.”

Marcel Moreau – Farmecul și groaza

Bucuria de a fi

„Dincolo de dorința de a fi, exprimată prin posibilități personale și niveluri de aspirație, dincolo de dorința de “a avea”, care ține de trebuință și de simț critic, mai rămâne încă ceva. Este fondul conștiinței noastre, exprimată în limbajul comun prin întrebarea cum ne simțim. Este starea fără dorințe, fără disconfort. Este o reflectare a spiritului în sine sau ceea ce sesizăm când spiritul se întoarce asupra lui însuși prin fenomenul de introspecție.

Putem considera această stare ca fiind linia de zero, punctul de plecare al vieții noastre psihice. În mod normal această stare exprimată prin sentimentul de ”a fi” trebuie să se situeze ușor deasupra liniei zero, spre o motivare afectivă pozitivă. Este starea corespunzătoare sentimentului caracterizat prin ” bucuria de a fi”. Vrem sau nu vrem să admitem, în stadiul actual de cunoaștere trebuie să spunem că psihicul este în sine, ca și corpul, o sferă, un camp energetic. Există ca urmare un nivel energetic foarte bine delimitat, propice stării noastre de sănătate. Acest nivel este cel care corespunde motivării noastre afective, sentimentului caracterizat prin bucuria de a fi. Psihicul, creierul, toate celulele noastre au nevoie, pentru a-și menține un echilibru fiziologic și pentru a avea, o funcționalitate optimă de reflectare în plan biochimic a motivării noastre afective, de bucuria de a fi. Acest nivel psihologic cu corelate energetice, informaționale, biochimice și neurofiziologice reflectate până la ultima celulă din noi corespunde armoniei noastre interne și externe. Nu poate exista sănătate, dezvoltare și funcționare optimă fără să existe o armonie funcțională între coștientul și inconștientul nostru, între funcțiile noastre interne, între noi și semeni, între noi și Cosmos. Toate aceste verigi sunt strâns legate și interdependente.

Continuă să citești Bucuria de a fi