„E toamnă. Prin fereastră, admir arzânda paletă de pe colina din față. Copacii au flăcări în frunze. Aurul se-mpurpurează, purpura se aurește, alături de un carnaval al nuanțelor de verde. Toate par să slujească una și aceeași ființă, zburlită și ordonată, stufoasă și sprintenă, scânteietoare: Zâna Ruginie.

De multă vreme încearcă privirea mea să străpungă secretul Zânei Ruginii. Din pădurea asupra căreia întârzie, mângâind-o, o vede cum răsare, râde, dispare, reapare, prefăcut somnolentă și triumfal goală. E ea, când înfoiere de fuste învârtejind simțurile, când finețe de țesături încețoșând spiritul. Zâna Ruginie există: se cuvine s-o adori iute. Sărbătoare petnru piele și suflet, simfonie în pragul orgiei, dezlănțuită veselie a gingășiilor, această suavă jubilare a tonurilor are ceva tulburător. Căci, curând, copacii vor fi negri, vor fi albi. Și eu mă voi gândi atunci la Zâna Ruginie, frumoasa mea învăluită. În capul meu, voi fi un mare pictor melancolic, plângându-și modelele inaccesibile.

Se zice: toamna, amurgul vieții. Dar dacă amurgul meu ar fi de ruginiul ăsta multiplu și seducător, cu zână de vis și păgână feerie, nu aș avea nimic de regretat, nici solstițiile mele, nici primăverile, nici verile mele. N-ar fi nimic. Iarna sunt ceilalți. E ceea ce-mi voi spune într-o zi când îmi va fi frig de mine.”

Marcel Moreau – Farmecul și groaza