N-am avut niciodată o pasiune mai mare decât cititul!

Nu desenam precum colegele mele, nu croșetam și nu găteam ca mama, nu eram niciodată pe terenul de sport visând să fiu majoretă și nici în vreo sală de dans modern.

Singurul lucru insuflat de mică a fost lectura. Mi-a plăcut să mă refugiez în lumea altora și să simt ce simt și ei, uitând de mine pentru câteva ore în fiecare zi.

Însă mi s-a întâmplat zilele trecute, pentru prima oară, să citesc până la capăt o carte care nu îmi plăcea. Mințindu-mă singură capitol cu capitol că îmi va plăcea următorul cuvânt, următoarea frază sau următoarea întâmplare. Nici pomeneală! M-am trezit la sfârșit buimacă de modul brusc în care s-a terminat totul. Fără happy ending, fără lacrimi, doar cu regretul că am pierdut timpul pe care l-ar fi meritat o altă carte, sau un film, sau, de ce nu, partenerul meu.

Așa că, în încercările mele de a-mi stinge focul interior întreținut de o revoltă față de mine și față de autor, m-am gândit la momentele în care mi-am pus ambiția să îndeplinesc lucruri minore. E-adevărat, toate aceste mici succese ne mențin moralul ridicat, dar ce te faci când ajungi să-ți dai seama la câte ai renunțat pentru un lucru aproape neînsemnat, banal?!

De ce mai continui ceea ce nu îmi place? De ce mai rămân prietenă cu cei care nu merită, de ce fac lucruri despre care rațiunea îmi spune că nu ar trebui și, nu în ultimul rând, de ce iert? Oare sunt eu doar un om bun sau o fac pentru că îmi doresc toate aceste lucruri la rândul meu? Poate că o fac pentru că nu vreau să am regrete, o fac pentru că nu vreau să sufăr și pentru că nu vreau să fac rău…

Dar la binele meu cine se gândește? Mă întreb cum ar reacționa ceilalți dacă ar ști ce simt eu cu adevărat…

Sunt eu oare rezultatul societății actuale, în care contează mai mult aparențele și de asta mă ascund în povești?

Nu știu… deocamdată mă pregătesc să mă afund într-o altă poveste, de lașă ce sunt pentru că nu am curajul să spun NU lucrurilor care nu îmi plac! Oare ce mă va trezi?!

„Alexandra”