Mi-a luat ani de discuții cu prietenii și mii de ore de reflecție ca să am tupeul să admit felul in care am ales, fara sa realizez neaparat alegerea facuta, sa fiu. Ori de câte ori am recunoscut cu voce tare, n-am făcut altceva decât să
mai sap o lopată cu pământ și să simt că mă cufund și mai adânc în nimicnicia mea…
Uneori totul îmi pare un univers paralel cu mine în care nu pot pătrunde nici măcar cu mintea. Mă frământ permanent că alții pot, că alții sunt mai buni, că alții știu, pe când eu încă încerc și încă aflu ca și cum viața asta ar fi prea mică pentru a ajunge și eu mare…
Îmi irosesc energia pe vise și visuri, îmi trăiesc viața ca o fantomă și din puținul rămas mă dojenesc că n-am curaj. Da, asta sunt: o LAȘĂ! Fâs!?…Nu e prima oară când o spun, dar în fiecare zi îmi pun dorința de a fi ultima in care bilantul timpului sa fie in defavoarea mea. Și totuși, la sfârșitul zilei, ce am făcut eu ca să fie chiar ultima oară in care sa simt ca ceva lipseste, ca inca nu am gasit calea de a fi asa cum imi doresc sa fiu?
Și, uite așa, îmi pierd timpul analizând și reflectând fără să ajung vreodată la o concluzie valida, adormind în lumea impresiilor de peste zi care nu-mi lasă nici creierul să se odihnească. Așa se face că mă trezesc mereu prea obosită ca să incep sa cred în mine! De-aș putea măcar o zi să pot crede cu adevarat în ceea ce sper!
Vreau, uneori, să pot sa reiau toată viața mea, începând cu clasele primare: să nu mai cred că e musai să te placă un băiat, să nu mă mai simt urâtă pentru că nu mă machiez, să nu mă mai simt proastă pentru că nu sunt pe locul întâi, să nu mă mai simt de nimic pentru că n-am haine scumpe și nu citez din Socrate.
Vreau să redevin cea care MERITĂ,  pentru că am tot ce-mi trebuie!

„A”