Îți aminteşti de iepuraşul din manualul de Citire, dintr-una din clasele primare, căruia îi era frică de umbra lui?
Dar de Gheorghiță, cel căruia tatăl său, fierarul, îi arunca galbenii nemunciți în foc?
Sau poate de usa aceea cu urmele cuielor

bătute de fiecare dată când un copil făcea „rele” şi scoase la fiecare faptă bună…

Îmi amintesc cât de impresionante au fost, pentru mine, lecturile astea! Aşa am învățat despre frica pe care singuri ne-o alimentăm, despre ce înseamnă munca, responsabilitatea, banii câştigați cu efort, despre cum faptele rele, deşi regretate, vor lasa urme în sufletele celor pe care i-am rănit…

Sunt zeci, poate sute de alte exemple de lecturi care, de la o varstă mică, m-au condus către persoana care sunt azi, lecturi din care mi-am însuşit valori şi principii, validate, în acelaşi timp, de părinții mei…

Dar poate cea mai interesantă, prin prisma evoluțiilor ulterioare din viața mea, a fost o poveste despre o fetiță şi un lup. O poveste atipică: lupul nu voia să o mănânce pe fetiță! Poate pentru că ea nu avea scufiță roşie 😉 Sau poate pentru că lupul era într-o situație grea: prins într-o capcană a vânătorilor.
Fetița, deşi supărată că fusese alungată de acasă de mama ei vitregă şi că se rătăcise în pădure, şi-a demonstrat curajul şi bunătatea şi l-a eliberat pe lup.
Lupul, recunoscător, a condus-o pe fată departe de pericol, la marginea pădurii. Dar nu s-a oprit aici! Drept mulțumire, i-a dăruit şi câteva fire din genele lui, spunându-i că, dacă şi le va pune, va putea vedea lumea exact aşa cum e ea…
Fetița le-a luat, şi le-a pus la ochi şi a plecat. Revenită în sat, a avut neplăcuta surpriză să îl vadă populat cu tot soiul de jivine: vulpi, porci, şerpi… Parcă mama vitregă avea figura unei vulpi – nu prea mai ştiu exact.
Speriată din cale-afară, fetiţa a fugit. La capătul celălalt al satului a întâlnit prima persoană cu chip de om, o femeie blândă care, înduioşată, a luat-o în casa ei şi i-a devenit mamă…

Concluzia mea de atunci: wow, ce tare ar fi să ai genele lupului!

Concluziile mele de mai târziu:
– oare chiar atât de puțini oameni reuşesc să îşi păstreze umanitatea?
– oare e nevoie să încerci să îţi asumi, pentru un moment, caracteristici care nu îți aparțin de fapt, ca să îi poți vedea pe alții aşa cum sunt?
– cum se face că deseori doar animalele adevărate slşi copiii mai pot simți, fără a avea nevoie de argumente concrete, căldura sau răceala cuiva?
– de ce pericolul adevărat era în sat, nu în pădure?!?

Concluziile mele de acum câțiva ani:
– ce bine ar fi să am nişte gene fermecate, de lup!
Au fost momente în care parca mi-aş fi dorit să devin lupul cu totul! Din păcate…

Concluzia mea de acum:
– uneori e util să folosim genele ce ne-au fost date de „lup”, doar că pentru foarte scurt timp, în situații de criză. Altfel, încrederea pe care o investim în ceilalți, dar mai ales încrederea în propria persoană, în experiența de viață acumulată, chiar şi în propriile instincte sunt suficiente pentru o plimbare în siguranță prin „sat”…

Oricum, nu ezitați să vă „uitați” copiii în bibliotecă, din când în când! Şi nu ne strică nici nouă să mai uităm de cotidian şi să ne dam voie să ne amintim de noi înşine prin vreo carte, fie ea chiar şi un vechi volum de poveşti… Sau mai ales un volum de poveşti!