Am trecut și de treizeci de ani…Am trecut de câțiva ani, e drept… 😉 Acum vreo zece, când mă uitam la femeile trecute de treizeci de ani, îmi părea că va mai dura o veșnicie până voi ajunge și eu acolo. Îmi dau seama acum că, deși mi se părea că sunt atât de evidente în comportamentele lor, previzibile în alegeri și atât de plicticoase în preocupări, nu știam nimic!!! Nici nu bănuiam câte surprize îmi voi fi rezervat…

Acum zece ani, în primul rând, nu credeam, sub nicio formă, că totul este posibil! Mi se părea că vorba asta, e suficient să-ți dorești cu adevărat ceva și acel ceva se va întâmpla e un mumbo-jumbo motivațional, menit să adoarmă și mai mult un spirit critic deja amorțit… Ei, acum îmi dau seama că accentul îl puneam greșit: cheia e la cu adevărat! Timpul mi-a arătat că nu e lucru ușor să îți dorești ceva cu adevărat… Putem fi maeștri în a ne păcăli singuri, în a alerga după cai verzi pe pereți, deși, în forul nostru interior, dacă ne-am da răgaz să fim sinceri cu noi înșine, am realiza că alergăm după lucruri pe care, în fond, nici nu ni le dorim… Ne lăsăm prinși în proces și uităm, de prea multe ori, scopul… Ne lăsăm prinși în lucruri “importante”, ajungem să ne luăm prea tare în serios, forțând o pereche de pantaloni scurți să se ascundă cu totul în niște costume negre, cam mari și inconfortabile…

De asemenea, acum ceva vreme nu credeam în noroc, în întâmplare… Coincidențe?! Nu există! Da, continui să cred că nimic nu se întâmplă fără sens, doar că, după treizeci de ani, înclin să cred că viața îți mai poate oferi lucruri plăcute și din întâmplare… Ideea e să găsești tu sensul care să transforme întâmplarea în ceva plăcut, să îți alegi luptele care contează ca să îți activezi, ca mecanism de apărare, suspiciozitatea. În rest, un dram de naivitate prinde bine. Când nu ucide, ar completa un prieten mai sarcastic dintre ai mei! 😉

Acum zece ani înclinam să împart lumea în alb și negru, bun și rău, prieteni și neprieteni, categorii fixe, aproape imposibil de trecut de la una la alta. Acum nu mai văd lucrurile la fel. Este și acea zonă de gri, care este permeabilă în funcție de context. Și nu, nu promovez ipocrizia sau oportunismul! Din contră! Doar că ceea ce la un moment dat e o calitate poate să devină o mare vulnerabilitate, în funcție de context. Și invers! Cel care ți-a fost principal oponent într-o situație dată poate avea meritul unic de a-ți deschide ochii și oferi noi oportunități de dezvoltare… Esența constă în a fi deschis, disponibil, flexibil!!! Nu, nu fă niciodată rabat de la sistemul tău de valori, de principii! Dă-ți voie, însă, să înveți de la toți și din toate…

Și mai lasă-ți orgoliul deoparte! Prietenii pe care ți-i faci azi vor fi camarazii pe care vei putea conta tot restul vieții. Ai grijă de ei! În prietenie nu e loc de falsă mândrie!

Ai răbdare!!!! Da, asta mi-aș spune dacă mi-aș putea da un sfat, înapoi în timp! Ai răbdare!!! Și încredere în tendința naturală a stărilor, lucrurilor și ființelor, spre echilibru! Totul se recompensează, totul se plătește. Totul!!!

Fă tot ceea ce faci cu bună credință! Dă-ți voie să îți odihnești, la sfărșitul zilei, capul pe pernă în liniște, fără remușcarea intențiilor negative. În mod ironic, atunci când lucrurile nu merg prea bine, ideea că ceea ce ai făcut, poate, greșit se datorează exclusiv lipsei tale de cunoaștere de la un moment dat poate fi reconfortant… De regulă, dacă ești animat de bună credință în ceea ce faci și ești serios, în general, atunci când îți asumi o responsabilitate, nu prea are ce să meargă rău…

La douăzeci de ani dragostea este fierbinte, te arde până la a-ți provoca răni dureroase… La treizeci îmi spun mie, cea de acum zece ani, că dragostea poate deveni caldă (nu călâie! 😉 ), te poate învălui ca un așternut mătăsos în care să-ți găsești liniștea, siguranța și chiar pe tine însăți/însuți, mai ales atunci când simți că te-ai rătăcit… Și e vorba, în dragoste, de încredere. Multă încredere!!! Pe care, dacă nu o oferi, nu ai cum să o primești!

Dragostea matură e și prietenie, camaraderie, parteneriat în care te bucuri de confortul că ai cu cine să experimentezi orice nebunie îți trece prin minte!

La douăzeci de ani femeile trecute de treizeci îmi păreau exact așa: trecute! Acum îmi dau seama de naivitatea mea… Mă și consolez, e drept! Am ajuns să îmi admir ridurile din colțurile buzelor și ale ochilor și să mă bucur de urma atâtor mii de zâmbete pe care mi le-au dăruit cei dragi, mă simt mândră când îmi amintesc dulcea tortură a ființelor mici care au crescut în mine, sunt încântată de finețea obrajilor drăgăstoși pentru care atingerea degetelor mele era, și este, supremul semn al dragostei…

Aș putea continua la nesfârșit… Mă întreb ce-mi voi spune mie însămi la patruzeci de ani…

Trăiesc cu satisfacția că, deși nu pot să-mi spun mie nimic peste timp, pot să le spun altora câte ceva din ce am aflat eu odată cu trecerea timpului. Și încep cu cei care-mi sunt cei mai dragi. Nu mă ascultă, dar parcă de la sine îmi vin îndemnurile pe care le-am primit și eu la vremea mea, dar nu le-am ascultat! Poate eu voi fi mai convingătoare… 😉 :

Bucură-te de copilărie! Vei avea destul de mult timp să fii “mare”!

Și, bineînțeles, binecunoscutele cuvinte:

Odihnește-te! Va veni o vreme când îți vei dori să dormi după-amiază și nu vei putea!

Sună cunoscut, nu?!

Ideea celor de mai sus mi-a venit urmărind filmulețul de mai jos, pe care vi-l recomand și eu cu căldură! Mulțumesc, Dana Barbu!

CBC RADIO – Wire Tap: Cum să îmbătrânești frumos

Sursa foto: pixabay.com