Un sentiment al urgentei…

Revenim in Romania; pentru concediu…

Primul semn de intrebare: de ce e asa coada la poarta de plecare pentru zborul spre casa? De ce intarziere? – al doilea… Principala intrebare: de ce atata stres?!?

In rand nu suntem doar romani, mai sunt si straini – in majoritate, par dornici sa viziteze locuri precum Transilvania cea legendara, Delta… Se agata parca asa, cu disperare, de carticelele lor de prezentare, rugandu-se ca primul pas al calatoriei sa fie doar o prima impresie mai putin fericita…

Ma intreb ce se intampla… ceea ce mereu se intampla… Am impresia ca mereu la revenirea in tara apare stresul asta, de parca ai pierde avionul. Degeaba imi spun ca am lasat bagajul de cala, ca nu pleaca avionul fara noi! Imprejur persista o  presiune, o apasare, un sentiment al urgentei… STRES! Iar cei care se chinuiesc sa treaca peste rand, cu o inexplicabila impertinenta, ma uimesc (diplomatically speaking 🙂 )

Continui sa ma intreb de ce. Chiar si dupa ce am ajuns la Otopeni. Pentru ca starea e aceeasi… Asteptam bagajele… Atmosfera generala e de: „Nu mi-au adus bagajele! Sunt pierdute! Sau poate distruse… Desfacute…” Cert e ca senzatia de urgenta si apasare persista…

Iesim in parcarea aeroportului: HAOS, nervozitate, neatentie, frica… Un amalgam de emotii negative la pachet… Imi spun sa nu exagerez, doar am trait aici 33 de ani foarte bine si nu mi-a trecut prin cap sa plec nici macar o clipa pana in CLIPA AIA… Sa nu fiu ipocrita … si alte epitete pe care spiritul meu exagerat auto-critic stie mult prea bine sa mi le adreseze.

Continui drumul, pe DN1 (apropos: ciudat sa fii intrebat de copilul tau ce e ala DN1 :)) ): trafic haotic, tras de volan fara a semnaliza, usi deschise aproape in mers, pietoni suspect-suicidari…

Ajungem, intr-un final, in linistea de ACASA… Intrebarea persista: DE CE atata STRES?

Primul raspuns posibil:

Cred ca in Ro suntem asa obisnuiti sa nu fim respectati, sa nu primim ceea ce platim, sa fim inselati si diziluzionati, incat suntem permanent intr-o stare de stres, de presiune, de urgenta… „Ia-ti singur tot ce poti apuca, pentru ca altfel nu mai primesti nimic! Esti de mana a doua, nu meriti respect! Misca-te repede, ca esti jmecher, nu ca astia…” s.a.m.d.. 

Oare stresul asta auto-indus vine dintr-un complex permanent de inferioritate, alimentat de o pervaziva incalcare a drepturilor elementare ale unei persoane?

Sau sunt doar eu cu gandurile, respectiv complexele mele?!?

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Un sentiment al urgentei…&8221;

  1. Nu, din păcate, nu cred că sunt doar gândurile tale… Cumva ai spus și ce era în mintea mea, dar nu realizasem până acum. Multe dezamăgiri trăim la tot pasul… la ghișeu, la medic, școală/ facultate, la serviciu, peste tot se poate întâmpla ceva care să-ți năruie visele și nervii.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s