Încercând să ne descurcăm în slalomul, deseori uriaș, printre dorințele, nevoile, de fapt așteptările proprii, la intersecția cu așteptările altora, deseori ne surprindem prinși în conflicte, aproape corp la corp, tocmai cu cei care ne sunt cei mai apropiați. Fizic sau emoțional… dar asta este o altă discuție…

Cred că am citit, cu toții, tone de recomandări privind cum să comunicăm eficient, despre cum să dezamorsăm conflictele… Vă propun, de data asta, să trecem în revistă modalitățile prin care reușim să fim, chiar și fără voia noastră, comunicatori ineficienți.

Cu alte cuvinte, haideți să vedem cum reușim, concretizând uneori și zicala: Drumul spre Iad e pavat cu cele mai bune intenții, să ajungem la ceartă, neînțelegere, conflict, iar apoi la frustrare, resentimente… E simplu, din păcate mult prea simplu!

Ideea de bază:

Adevărul îmi aparține! Insistăm, afirmând că numai noi avem dreptate și celălalt se înșeală!

Continuăm cu:

Blamul: Afirmăm că problema creată se datorează exclusiv greșelilor, atitudinii celuilalt!

Bineînțeles că nu uităm de:

Martirizare: Susținem că suntem doar o victimă inocentă;

Descalificare: Adăugăm că celălalt greșește și, eventual, este un ratat, pentru că acesta întotdeauna face și/sau niciodată nu face anumite lucruri (ne orientăm pe parcurs…);

Este important să ne exprimăm și:

Lipsa de speranță: Aparent abandonăm disputa, susținând că nici nu mai e cazul să încercăm ceva, în condițiile date;

Iar când lucrurile capătă amploare, ne activăm…

Spiritul revendicativ: Susținem că avem dreptul la a fi tratați (mult) mai bine, dar avem grijă să refuzăm să cerem, într-o manieră deschisă și directă, ceea ce de fapt ne dorim;

Întrebați de cei din jur, eventual mai ales de către cei care pot interveni constructiv în a ne sprijini în depășirea dificultăților, apelăm urgent la:

Negare: Insistăm că nu suntem supărați, răniți sau deprimați, chiar dacă, sau mai ales dacă lucrurile de fapt chiar așa stau…

Iar apoi recurgem la:

Agresivitate pasivă: Plecăm fără să spunem nimic; eventual printr-un exit teatral din încăpere, acoperindu-ne pașii prin zgomotul brutal al ușii trântite.

Bineînțeles că, mai ales după câteva experiențe de acest fel, ne aruncăm în:

Autoblamare: În loc să ne mobilizăm și să rezolvăm problema, ne auto-acuzăm, devenim cei mai crunți judecători ai propriilor comportamente și ajungem să ne vedem, cât mai negaativist cu putință, ca o persoană demnă de dispreț…

Toată cearta trebuie potențată prin:

Sarcasm: Nu recunoaștem deschis tensiunea, nu ne asumăm ostilitatea, dar cuvintele și tonul folosite sunt cât mai acide cu putință.

Defensivitate: Refuzăm să admitem că facem ceva greșit…

Pentru ca, simultan, să utilizăm:

Tactica țapului ispășitor: Pretindem că celălalt are o problemă, în timp ce noi suntem fericiți, echilibrați fără nicio legătură cu conflictul

Dacă situația devine și mai dificilă, nu ezităm să recurgem la

Contraatac: În loc să conștientizăm ceea ce simte celălalt, ne străduim să răspundem la ceea ce percepem a fi critică cu aceeași monedă.

Și, mai mult, dat fiind faptul că deja suntem luptători hârjâiți în neînțelegeri, nu uităm de:

Diversiune: În loc să ne preocupăm de mdul în care ne regăsim și ne simțim aici și acum, prezentăm liste ale neînțelegerilor și conflictelor trecute.

Aaa, și dacă cineva încearcă să ne împărtășească o situație dificilă cu care se confruntă, ne setăm pe:

Acordarea ajutorului cu orice preț: În loc să ascultăm cât de supărat, cât de trist sau furios este celălalt, încercăm cu orice preț să rezolvăm problema, impunându-ne propriile soluții, îl forțăm să primească ajutorul nostru, mai ales dacă nu l-a solicitat expres…

***

Cele descrise mai sus reprezintă o listă a caracteristicilor comunicării deficitare. A fost întocmită, pornind de la o îndelungată practică terapeutică, de D. Burns. Studierea lor ne va edifica, poate, în legătură tocmai cu ceea ce nu trebuie să facem atunci când încercăm să rezolvăm un conflict cu cineva…

Tot ce se învață prin repetiție, se dezvață tot așa… 🙂

*

D. Burns, The Feeling Good Handbook, A Plume Book, New York, 1989, apud I. Holdevici, Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Ed. Orizonturi, București, f.a..