Sā vrei sā exprimi, sā scrii, o multime de idei foarte importante pentru tine, sā îti doresti sā povestesti numeroasele întâmplari prin care ai trecut, sā împārtāsesti parte din insight-urile asupra ta, ca persoanā, pentru a-ti intregi ciclul auto-descoperirii „privindu-te” si prin ochii altora, sā îti descarci tristetea si sā îti canti bucuriile… dar SĀ NU ÎTI GĀSESTI CUVINTELE!

Sā simti cā o parte din tine, din mintea ta, considerā cā nu e încā momentul, sau cā, povestite, lucrurile îsi pierd din stralucire; în acelasi timp, sā stii cā o altā parte din sufletul tāu parcā „înnebuneste” din pricina dorintei de a împārtāsi, de a „scoate in afarā” ceva, poate pentru a face loc pentru un nou ALTCEVA…

Prin asta trec eu de o vreme încoace… Si tot îmi spun cā a venit momentul sā mā mobilizez, sā mā disciplinez si sā reîncep scrierea. Stiu cā îmi face bine, scrisul e terapeutic si vreau sā îmi „administrez” aceeasi temā pe care o recomandam, cu succes, altora. Dar fiecare cuvant se lasā scris doar dupa un îndelung travaliu, iar rezultatul pare unul steril, lipsit de logicā, dar si de cāldurā. Ar putea fi chiar amuzant, daca nu ar fi mai întâi enervant si umilitor, sā vezi cā pânā si alegerea unui adverb potrivit devine quasi-imposibilā.

E greu, parcā nu îmi vin cuvintele, mā simt ca un copil pus în fata unei foi de hârtie, dornic sā îsi scrie „compunerea”, având multe idei, dar parcā asteptând ca altcineva sā îi „dea” începutul…