„Ai putea să lași în urmă tot ceea ce material ai acumulat, luând cu tine doar ceea ce ești, în căutarea a ceea ce ai putea fi?”

Acum un pic mai mult de un an, aceasta era întrebarea care mã mãcina… Nu întâmplãtor, pentru cã în scurt timp urma sã îmi rãspund cu un hotãrât DA, iar la încã ceva timp dupã sã fac ceea ce nu credeam cã voi face vreodatã: sã plec din România pentru a locui, definitiv cel mai probabil, într-o altã tarã. 

Decizia nu a fost deloc una facilã, pentru ca am luat cu mine doar pe cine îmi era mai drag, copiii, si mi-am urmat cu încredere jumãtatea… Am lãsat in urmã tot restul… Mã mai gândesc cã am luat cu mine, cumva, si prietenii, cei care mi-au arãtat cã îmi sunt alaturi, cu sufletul, mereu.

Aveam, înainte de a pleca, tot felul de temeri, cele mai multe izvorâte din necunoastere si, mai ales, din lupta cu acea parte din mine atât de dornicã sã fie independentã. Din copilãrie, întâmplãri deloc plãcute mi-au stirbit încrederea în oameni, în cãsnicie, si mi-am promis cã eu nu voi depinde, niciodatã, de nimeni (subiect al multora dintre eforturile mele de dezvoltare personalã pe drumul cãtre a deveni psihoterapeut). Si – cum se spune în popor, „de ce ti-e teamã, de-aia nu scapi” 🙂 – am ajuns si la etapa finalã si cea mai importantã a demersului terapeutic: expunerea directã, prelungitã :). A venit un moment în care a fost nevoie sã mã întreb dacã sunt cu adevãrat dispusã sã îmi urmez sotul orice ar fi, sã depind cu totul de el, precum un copil… Si nu doar sã mã întreb, ci si sã actionez, si încã foarte rapid.

De ce am raspuns DA? Pentru cã m-am maturizat. Pentru cã acum am încredere în mine. Da, în mine a fost necesar sã am încredere, mai ales! În mine si în toate deciziile mele de pânã atunci, în rationamentele, dar si în intuitia mea. Încrederea în EL, în sotul meu, era deja o axiomã. 🙂

Am ales cu inima si cu mintea. Le-am „chestionat” pe amândouã! Rãspunsul a fost acelasi: DA! Altfel, dacã as fi plecat fãrã ca vreuna din împricinate sã îsi dea acordul, nu ar fi fost deloc bine… Am ales sã pun punct unui capitol important din viata mea, în care personajul principal cred cã am fost predominant EU însãmi, pentru a începe un nou capitol, în care adevãratul personaj principal suntem NOI patru.

Dorul de tarã este o realitate, uneori destul de dureroasã. Mi-e dor, dar nu numai de ai mei! Am ajuns sã îmi fie dor si de munti (imaginea Bucegilor mã „bântuie” 🙂 ), de câmpurile cu floarea soarelui, de mirosul de iarnã cu fum de la tarã… Si mã doare sufletul când de aici, de departe, asist neputincioasã la multele întâmplãri nefericite de acolo, din prima mea casã! Si eu #REZIST în solidaritatea mea cu atâtia oameni care îsi doresc nimic mai mult decât normalitate! Si doare tare cã tocmai normalitatea este atât de greu de obtinut, mai ales când acum vãd în fiecare zi, în banalul cotidian, cã se poate si altfel…

De aproape un an sunt departe si în acelasi timp tot aproape de tara mea. Mã bucur de deschiderea si sustinerea unor oameni care au încetat sã îmi fie cu totul strãini. Am avut parte de o grãmadã de întâmplãri din care am avut si am de învãtat atât de mult. Mã simt în plinã transformare, parca m-as întelepti :), redescopãr lumea si, odatã cu ea, si pe mine însãmi…

Acum, cã lucrurile s-au asezat, cred cã îmi pot relua si blogul. Îmi face bine sã îmi astern pe hârtia asta virtualã experientele. Sper si sã pot fi de folos celor care îsi pun întrebãri precum „ce ar fi dacã…?”, „oare altii cum fac…?” s.a.m.d.. Plus cã am fost sustinut îndemnatã de Elenis, în nenumãrate rânduri si forme (mai mult sau mai putin directe 🙂 ) sã revin la scris… Iar ea stie sã fie foaaaarte convingãtoare (te pup, draga mea!).

Asa cã… I’m back / Ik ben terug! 😉